duminică, 16 martie 2014

Motorul din Tecuci al Magistrului Mihai Ursachi




Sentimentul inutilităţii / Deziluzii culturale şi administrative / Impostura şi violenţa socială a guvernanţilor / Morală şi politică / O vizită la Căcăuţii de Jos

Intenţionam să punem titlul prezentului articol „Poetul Mihai Ursachi şi sentimentul inutilităţii”. Dar e bine şi aşa, pentru că despre sentimentul inutilităţii, al luptei cu morile de vînt la români este vorba. Mai ales că poetul scrisese încă din 1971 un poem care a făcut epocă: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic.” E cuprins aici şi destinul implacabil al românului apăsat de conjuncturi, care, după spusa eminesciană, „înapoi tot dă ca racul”.
S-au împlinit zece ani de cînd poetul Mihai Ursachi (pe care nu obosim a-l aşeza între primii zece poeţi români din toate timpurile), dezgustat de spectacolul acestei lumi, autoexilat în ultimul sezon de viaţă în sine, a trecut la cele veşnice. Prietenii şi cunoscuţii îi spuneau Magistrul. Şi e bine să precizăm că această calitate de Magistru şi-a căpătat-o Mihai Ursachi încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă, prin discursul original despre filosofie şi arte ornat pe un spirit boem de înaltă clasă, în perioada în care, atît de prestant s-a autointitulat „Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpînitor absolut al Regatului Dor/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii.”
Întors în ţară la începutul anului 1990 (după un exil de 9 ani în America), Mihai Ursachi s-a plasat în mijlocul efervescenţei politice postrevoluţionare, a entuziasmelor sau deziluziilor culturale dar şi administrative, dacă ţinem seama că a fost, timp de doi ani, managerul Teatrului Naţional din Iaşi. Pe de altă parte, intrarea în Alianţa Civică şi în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a echivalat cu un angajament politic. Articole precum Un cal mort, mort, mort (1990), Vin cizmarii (1990), Sacrificarea soldatului (1997) sau discursurile publice, cu titluri ca Cetăţeni ai Iaşilor, muncitori, studenţi, miliţieni, sprijinitori ai FSN-ului! (1990), Continuă umilirea victimelor terorii bolşevice (1995) sunt adevărate diatribe împotriva imposturii şi a violenţei sociale a neocomuniştilor, atingând pe alocuri vehemenţa pamfletului, în linia unor N.D. Cocea şi Tudor Arghezi. În unele din ele, o ironie împinsă la extrem şi un limbaj pe măsură întreţin un spectacol ademenitor, plin de forţă. Aşa este cel cu titlul O vizită şi un interviu, pe care-l cităm în întregime:
„Pentru a schimba puţin (for a cange) aerul Cârlibabei, am avut fericita idee de a mă duce în satul Căcăuţii de Jos.
Aşezată discret între două coline de formă fesieră şi umbrită de un arboret amintind ca formă şi culoare de perciunii defunctului rabin de Dorohoi (dr. Schissmann), pitoreasca localitate mă întâmpină cu un uşor miros de pucioasă. (Probabil din cauza vreunor izvoare de ape minerale sau nămoluri tămăduitoare, mi-am dat eu cu presupusul, dar şi cu oarecare speranţă).
Pentru a mă refrişa (to refresh myself) puţin după voiajul destul de anevoios, am hotărât să trag la bodega locală, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, nu din pudibonderie, ci prin simplă pudoare literară. În cursul numeroaselor toasturi joviale cu care am fost întâmpinat şi care au continuat tot restul zilei precum şi în cea mai bună parte din noaptea următoare, am avut şansa de a-l cunoaşte pe primarul comunei, dl. Pompiliu Chizdavăţ, cu care am purtat o îndelungată convorbire, din care voi reda câteva fragmente mai esenţiale.
- Domnule Chizdavăţ, care e situaţia comunei dumneavoastră, Căcăuţii de Jos, în actualele condiţii de tranziţie la democraţie şi la economia de piaţă?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.
- Întrevedeţi o schimbare în bine a atmosferei locale?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.
- Care sunt perspectivele de dezvoltare, pe termen scurt, mijlociu şi lung a frumoasei dvs. comune, Căcăuţii de Jos?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.
- Pentru a rezuma, ce părere aveţi despre importanţa culturii, scrise şi vorbite, la care frumoasa dvs. comună, Căcăuţii de Jos, şi-a adus, de-a lungul secolelor, o atît de substanţială contribuţie?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.”
Avem convingerea că, cine va parcurge articolele politice şi discursurile, îşi va da seama că poetul Mihai Ursachi a pus în ele o pasiune şi o credinţă întru rezolvarea problemelor sociale, culturale şi morale din România perioadei de tranziţie, asemănătoare lui Eminescu din perioada formării României moderne.
De multe ori, articolul îmbracă forma eseului politic, precum în Morală şi politică, unde poetul, pornind de la ideea că sfera politică nu se interferează cu aceea a moralei, îşi porneşte demonstraţia de la Machiavelli, ne trece prin preceptele lui Gensis-Khan, ajungând la „legile fundamentale ale Cuibului legionar”, la Hitler sau la deţinătorii de ciolan politic din România primilor ani postrevoluţionari. De la scrierea acestui articol au trecut 18 ani. De cînd poetul a plecat la poporul stelelor, şase. Ce s-a schimbat în România, cînd harababura, corupţia, sărăcia (de care vreo 5 milioane de români au fugit în lume), subcultura, marginalizarea valorilor se petrec în acelaşi fel? Un vis urît pentru omul autentic, patriot, visător la formele cu fond, un vis şi mai urît pentru cei care, precum poetul Mihai Ursachi, consideră realitatea drept o formă bolnăvicioasă a literaturii.
Cît despre legătura cu motorul din Tecuci, să nu se ajungă a se scrie: românii aveau o ţară frumoasă şi bogată, dar nu le-a folosit la nimic.



Daniel CORBU

sâmbătă, 8 martie 2014

POEZIE ŞI LIBERTATE

Daniel CORBU




 Am învăţat că adevărata disperare începe din momentul în care ştii. Știind, realizezi că eşti nimic şi vrei să devii un explorator, un neofit, adept, acolit, un agent al misterului. Ca orice artă, poezia este o abatere alarmantă de la sănătatea omului normal, iar poetul e cel care-şi asumă celesta anormalitate, precum şi libertatea sa de creator de anormalităţi subsumate zonei esteticului.
    Vorbind de Poezie şi Libertate, ne-ar fi la îndemînă să începem cu binecunoscuta, de acum, afirmaţie a lui Heidegger din excelentul studiu asupra poeziei lui Hölderlin, după care poezia ar fi un „exerciţiu al libertății interioare”1. Dar afirmaţia e destul de generală şi ar suporta multe nuanţări pentru a fi operabilă. Considerăm că, în artă, libertatea e atît de intrinsecă şi de un tip atît de special, încît trebuie abordată cu multă seriozitate şi nu ca acei responsabili politici care invocă de cel puţin zece ori pe zi cuvîntul libertate, fără a-i interesa esenţa lui.
    Pentru atîţia oameni Poezia e un paradis al erorii, iar poetul un fel de comis voiajor al deformării realului. Căutînd în poezie sufletul pierdut sau pe cale să se piardă, poetul e un „producător de ideal”, cum spunea Baudelaire, dar cît poate frumosul artistic să contribuie la idealul atît de rîvnit de hommo aestheticus? Poate el să corecteze însăşi fatalitatea lumii? Dezarmantă candoare! Ajunşi în acest punct, să-1 credem oare pe Hegel (cel din filosofia istoriei) care spunea că deosebirea dintre idealul şi realul lumilor este doar aparenţă? Că, practic, lumea materială există doar ca aspect al spiritului, iar conştiinţa este instanţa care reface lumea materială după propria imagine. În Giambattista Vico întîlnim o definire a poeticului ca formă de cunoaştere autonomă. Pentru Vico, omul, înainte de a integra lumea în categorii intelectuale o integrează în categorii emotive (în Scienza nuova). Iar această libertate a emoţiei e infinită şi e generatoare de poezie.
    Ni-i dat să credem că măreţia poetului se măsoară mai ales în felul în care îşi suportă singurătatea. Singurătatea care îi conferă un anumit tip de libertate. Şi nu greşea Baudelaire cînd făcea distincţia clară între libertatea omului ales, blestemat şi libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor. În cazul primei libertăţi (singura care ne interesează) apare densitatea trăirii şi irepetabilitatea ei. Depăşirea de sine. Realul ideal. Pentru poet, călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă cu semnele sale, în labirintul interior, unde întîlnirea cu minotaurul se poate petrece în oricare clipă, e de fiecare dată misterioasă şi iniţiatică. Dezechilibrele dispar şi ţi se conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii şi expresiei. De cele mai multe ori simţi că ţi se dictează („Et verbum caro factum est” - Şi cuvîntul s-a făcut trup, spune Ioan în Evanghelia sa). Că descoperi ce n-ai rîvnit, ce n-ai visat. Că o libertate divină forţează limita. De aceea nu găsesc rea o vorbă a lui Thomas Dempster care priveşte limita: „Nu cerceta emoţiile interdicţiilor!” Şi dacă poetul nu-şi cultivă libertatea harică şi dacă prin această libertate nu se consideră un centru al lumii, înseamnă că se află în eroare. În acest sens, el e magician fără voie, uneori fără metodă. Pentru că e o magie să desfaci coaja lucrurilor şi ele să te lase să le pătrunzi înţelesul sau misterul.
    Găsesc inutil şi şcolăresc să mai reliefăm diferenţa între text liric şi poezie, pentru că, se ştie, poezia e pulberea aceea fină care pluteşte deasupra textului, iar textul doar un vehicul (mai sărac sau mai fastuos) care ne duce spre starea de poezie. MAGIA nu trebuie să fie în poem doar ecoul unui ecou, ea trebuie să-l cuprindă, să-i dea forţa şi misterul de care are nevoie.
    Nu ne propunem să facem aici o filozofie a poemului, dar trebuie amintit că textului poetic i se conferă libertate prin diversitatea de lectori şi modalităţi de lectură, el devenind astfel o „opera aperta”, după arhicunoscutul concept al lui Umberto Eco. Dar poetul? Există o libertate cu adevărat ideală a poetului, a celui care ar vrea să ia perla fără să ucidă scoica? Răspundem fără ezitare: NU! Cît de liber poate fi poetul, populat el însuşi de marile simboluri ale lumii, cît de liber faţă de mituri şi motive strivitoare de libertate (un fel de idoli baconieni)? Cît de liber, cînd mai există frica, spaima de neant, inconfortul venit din limitele cognoscibilului, a limitei elementelor textuale combinatorii, a inexprimabilului, cînd mai există labirinturi nedescifrate, angoasa cotidiană, mizerabilul splin, toată această zgură existenţială?!
    Întîlnim în cazul creatorului ceea ce aş numi libertatea canonică, formată dintr-o sumă de libertăţi fragmentare, dătătoare de adevăr liric, adică de irealitate conţinută în text, adică de religie salvatoare. Pentru că ce altceva sînt religiile lumii, dacă nu o poetică a spiritului aspirînd la puritatea sacrală? A se observa că, în toate culturile, invocaţiile divinităţii sînt doldora de poezie şi cred că avea dreptate Saint-John Perse atunci cînd spunea: „Cînd mitologiile se scufundă, în poezie îşi află refugiu divinul”. A se observa că toţi profeţii lumii au fost poeţi.
    Cînd crezi că eşti liber cu adevărat, înseamnă că nu mai există nici o scăpare. Fără să-şi fi luat libertăţile lor particulare, ereziarhii Evului Mediu n-ar fi existat, n-ar fi existat nici libertatea canonică pe care o descifrăm astăzi în textele gînditorilor gnostici şi ezoterici. Intenţionam cîndva să scriu un studiu despre influenţa lui Cervantes, Beckett şi Kafka asupra operei lui Shakespeare, convins fiind de teoria fuziunilor circulare. Îmi veneau în ajutor cîţiva susţinători ai ideii de circularitate a timpului: Platon (din Marele An), Nietzsche (L'Eternel Retour), pe urmă ciclurile nonidentice ale lui Hesiod, Heraclit, Virgiliu, Bacon, Spengler şi Emerson. Acum mă voi rezuma doar la un citat din Marc Aureliu: „Cine a văzut prezentul, a văzut toate lucrurile: cele care s-au întîmplat în trecutul insondabil, cele care vor apărea în viitor”. Privighetoarea lui Keats a fost ascultată, prin urmare, şi de Virgiliu, şi de Rilke, o ascult şi eu şi o va asculta poate şi poetul din anul 2660. Înseamnă asta că istoria universală este istoria unui singur om?
    A fi al timpului tău, a reuşi să fii al tuturor timpurilor, iată o libertate de care nu mai eşti răspunzător! Ne constituim ca un vis într-un alt vis, sau cum spunea Poe „un vis într-un alt vis mai mare”.
    O altă idee, expresie a unei libertăţi ideale, dătătoare de frisoane multor orgolioşi creatori, este ideea poemului universal, nelegat de vreun nume (toate poeziile lumii sînt doar fragmente din el), idee care a fost obsesia lui Scheley, preluată apoi de Emerson, Valéry şi Borges.
    Dar să ne întoarcem la libertatea operei ca lucrare a spiritului şi ca reflectare. După plăsmuire, opera de artă trăieşte o libertate de tip special. Aş numi-o chiar perioada de fericire a operei, ştiută în toate articulaţiile doar de creatorul ei. Asta pînă la punerea ei în circuit, pînă la intrarea în legile realului, recte ale fatalismului lumii. De aceea, daţi-mi voie să-mi imaginez trei tipuri de libertate a textului:
    1. libertatea germinală;
    2. libertatea ideală (cînd opera e o entitate nearuncată între legile lumii);
    3. libertatea fragmentară (libertate pe care şi-o ia în relaţia cu fiecare cititor).
    În altă ordine de idei, însuşi faptul estetic revelatoriu, nu este libertate particulară, componentă a libertăţii canonice? Căutarea continuă a unei alte sintaxe care să particularizeze textul, nu e o altă libertate a poetului?! Şi de ce n-am considera „noul umanism” impus de postmodernişti prin sublimarea realului şi a întregii culturi drept o libertate demnă de luat în discuţie? Mai ales că sînt peste treizeci de ani de cînd postmodernismul a devenit peste tot o obsesie culturală, fiind considerat ultima mare ispravă a lumii noastre. În ce mă priveşte, consider postmodernismul o reacţie nu numai împotriva modernismului, ci împotriva întregii gîndiri culturale a omenirii. Îmi bazez această afirmaţie pe o idee a lui Heidegger3, după care fiecare om are tendinţa anulării ontologiei, peste care fiinţa nouă este o fragilă supunere. Acum, la „sfîrşitul istoriei”, în sensul dat de Fukuyama în 1991 şi nu răstălmăcit de unii şi alţii, postmodernismul oferă istoria sublimată a culturii, un compendiu la care se adaugă contribuţii personale. E oarecum şi sensul pe care-l dă profesorul parizian  François Lyotard4, însă eu cred cu toată tăria că ideea post-modernismului recuperatoriu vine din livrescul tom Bouvard et Pecuchet, unde Flaubert urmăreşte o desfiinţare a literaturii lumii prin concentrare într-o Carte-sinteză.
    Întrebarea pe care ne-o punem la sfîrşitul acestor consideraţii: va fi Poezia o religie a mileniului III ? Cum spuneam, a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Încă două generaţii vor interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sînt deţinătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiţia nu mă înşeală, după vreo două-trei generaţii experimentale poezia se va întoarce la simplitatea socratică, adică la naturalețea și simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică şi fără a escamonta misterul şi efectul magic. Va fi o revenire la forţa şamanică a cuvîntului şi la un ezoterism care întotdeauna a făcut bine poeziei. Cît despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămîne acelaşi serafic salahor al sintaxei şi acelaşi fericit al fulgerărilor metaforice.

Note


1. Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982 (traducere de Thmomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În acest excelent studiu despre locuirea omului în lume şi despre înţelesurile artei, Heidegger abordează libertatea ca element primordial, care stă la baza operei de artă. Spune filozoful, la pagina 31: „Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sînt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă”.

2. BAUDELAIRE, Charles - Critica literară şi muzicală. Jurnale intime, E.P.L.U., Bucureşti, 1968. Citatul exact este: „Sînt mai multe feluri de Libertate. E libertatea Geniului şi e libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor”.
3. A se vedea Martin HEIDEGGER, Zur Seinfrage (Cu privire la problema fiinţei), Klosterman Verlag, Frankfurt/Main, 1995.
4. În „L'Inhumain: causerie sur le temps”, Editions Galilée, Paris, 1988, Francois Lyotard consideră postmodernitatea nu ca depăşire a modernităţii, nu ca sfîrşit ori regenerare a ei, ci „ca perborare a acesteia, adică travaliu angajat să gîndească ceea ce, din eveniment sau din sensul evenimentului, ne rămîne în mod constitutiv ascuns, nu numai prin prejudecata trecută, ci şi prin aceste dimensiuni ale viitorului care sînt pro-iectul, pro-gramul, pro-spectiva...”.

ROSTIREA POSTMODERNĂ. Generaţia poetică ’80 în literatura română (Editura Princeps Multimedia)

Daniel CORBU


Lucrarea de faţă se vrea o istorie deschisă a generaţiei poetice ‘80 pe o perioadă de aproape patruzeci de ani. Ea cuprinde, pe lângă capitolele teoretice privind impunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului – prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr de 120 de portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei mari a optzecismului.
Caracterul polemic al acestei lucrări derivă în primul rând din ideea autorului că generaţia poetică ’80 are valori paradigmatice viguroase pe întreg cuprinsul ţării (fie reprezentanţi ai primului val, fie ai celui de-al doilea val, idee care se loveşte de opacitatea unor critici de top, fervenţi exegeţi de optzecism şi de postmodernism românesc, căzuţi în convingerea betonardă (încă de prin 1982!) că generaţia ’80 înseamnă doar nucleul de 7-8 poeţi ai Cenaclului de luni antologaţi atunci în Aer cu diamante şi Cinci. În al doilea rând, autorul nu este de acord cu ideea apariţiei unei aşa-numite generaţii ’90 şi consideră poeţii apăruţi în anii nouăzeci, care au nuanţat tarele unei paradigme în desfăşurare, un fel de coadă a cometei optzeciste.
Daniel Corbu infuzează lucrării un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80. El consideră generaţia’80 un fenomen poetic irepetabil în aria noastră literară. Ia în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic, a impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?) cultural.



luni, 24 februarie 2014

Fotografii (5)








Daniel Corbu, Draga Olteanu Matei şi Horia Zilieru






                                                      
                                                                                            Daniel Corbu şi Draga Olteanu Matei





Daniel Corbu şi Draga Olteanu Matei


















George Vulturescu, Tucu Moroşanu, Daniel Corbu,Dionisie Vitcu,C.Parascan







Liviu Antonesei,Daniel Corbu, Adrian Cioroianu











Dorel Vişan, Daniel Corbu şi Înalt Preasfinţitul Teofan









Daniel Corbu-portret de Maria Manuca

luni, 17 februarie 2014

„RELAŢIA CU POEZIA E LA FEL DE INTIMĂ CA ACEEA CU MISTERUL SAU CU DUMNEZEU”


Cassian MARIA SPIRIDON în dialog cu Daniel CORBU



Cassian MARIA SPIRIDON: Dragă Daniel, suntem la moment aniversar, unul în care se poate medita asupra drumului parcurs prin gropi şi rîpi adînci. Care ţi-au fost mentorii, cine, cînd şi cum anume s-a făcut debutul în presa literară? Şi de ce Daniel Corbu?
Daniel CORBU: Întrebarea ta dă prilejul unui răspuns cu trei ramificaţii. Mai întâi, gropile şi râpile adânci le receptez ca pe feericul abis, ca pe o aventură existenţială necesară. În al doilea rând, să numesc şi descriu mentorii, iar în al treilea, de ce m-a ales pe mine Poezia. Trebuie mai întâi accentuat faptul că poezia e o problemă de destin. E un blestem (în sensul crud, grecesc al vorbei) care ţi-e dat sau nu. Întrebarea frecventă e dacă ea este un alibi în faţa morţii. Poezia e mult mai mult şi de când mă ştiu am receptat-o ca pe un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. Nici o clipă n-am crezut în Poezie ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol, ca într-o „enigmă nesplicată”, cum ar spune Eminescu. De aceea am rămas unul dintre „debilii mintali” ai ţinutului care mai crede în inspiraţie, în întâlnirea cu misterul, în călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă a altor semne (sacrale), în labirintul interior, adică, unde întâlnirea cu minotaurul se poate petrece în orice clipă. Doar inspiraţia îţi conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii

A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ
 DE BUN SIMŢ

şi expresiei, de aceea consider că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ. Sigur că ceea ce spun eu acum e în total dezacord cu inginerii textuali, care au proliferat înfiorător de la apariţia tehnicilor postmoderne (colajul, parodia, băşcălia, reseminarea etc.). Cred în inspiraţie şi nu în grafomanie şi în forţarea destinului. Întâlnirile cu poezia, disperate, brutale sau serafice sunt rare. Poezia vine şi pleacă, lăsându-te deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar tot ceea ce fac este pregătire pentru întâlnirile de gradul zero cu Poezia. Şi cu propriul labirint interior.

TINERII ACEIA CARE FAC DRAGOSTE 
ÎN CIMITIR, PE IARBĂ VERDE, SĂ UMILEASCĂ 
MOARTEA

Pe de altă parte, a scrie poezie e încă un mod de a te convinge că exişti şi numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. De aceea poetul seamănă cu tinerii aceia frumoşi care fac dragoste în cimitir, pe iarbă verde, să umilească moartea. Ca să şi închei răspunsul la prima ta întrebare, dragă Cassian, voi mai spune că pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune. 
Cât despre mentori, pot spune că primul mare mentor al meu a fost Ozana, apa din umbra Cetăţii Neamţului, unde m-am născut şi am copilărit, cu prundul ei feeeric. De la prispa casei părinteşti din Vânătorii Neamţului şi până la apa Ozanei

EU RECEPTEZ OZANA SAU, MAI BINE SPUS, 
O PORT ÎN MINE CA PE O FIINŢĂ

erau optzeci de metri. Am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te laşi fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Costică Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o caldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.
Pe urmă, mentorii au fost zeii din cărţi. Eram firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi ai mei nu mă puneau la muncile câmpului. Gândeam că, dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. Era o bibliotecă imensă la Vânătorii Neamţului, construită de arhimandritul Kiriac Neculau în 1895 şi păstrată de pe vremea când naşul meu de botez, învăţătorul Gheorghe Popescu era dirigintele şcoalei şi primea în vizită pe Spiru Haret, Sadoveanu, Coşbuc sau pe Bădiţa Cîrţan.

AM VRUT SĂ FONDEZ UNIUNEA CITITORILOR DIN ROMÂNIA

Mai târziu, împreună cu poeţii Dan David şi Aurel Dumitraşcu, am vrut să fondez Uniunea Cititorilor din România. În studenţie, Biblioteca Centrală Universitară şi Biblioteca Academiei îmi erau mamă şi tată. După ce-am reuşit să ating câteva manuscrise eminesciene, mi-am propus să dedic trei ani din viaţă operei eminesciene, adică celui mai mare spirit iscat din pământurile româneşti, modelul în absolut al oricărui poet român. Îi ştiam pe de rost peste o sută de poeme. Îi savuram articolele, jurnalistica. În timpul studenţiei la Bucureşti am cunoscut cam toţi poeţii generaţiei şaizeci: Ioan Alexandru (care preda un curs Eminescu la Facultatea de Filologie, pe care-l asimilam atent), Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, dar m-am simţit atras în special de inovaţiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care am şi băut câteva vodci „întru dezlegarea limbilor”, cum spunea el) şi de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu, cu care-am devenit prieten până la plecarea lui prin satele cereşti.

C:M:S.: Ai avut un parcurs sinuos, ai practicat diverse meserii – precum un scriitor american, până la admiterea şi absolvirea facultăţii, dar şi după. Care-i cauza acestei disponibilităţi?
D.C.: Nu e vorba de o disponibilitate, ci de o adaptabilitate la vremi şi, până la urmă, tot o problemă de destin. Totul a pornit de la prima mea aventură, de la fuga de-acasă la cincisprezece ani. Ce să mai vorbesc de tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment. Am fost operator chimist, am terminat apoi liceul la zi, cu matricolă, am dat examen la filosofie, cu 18 candidaţi pe loc, unde-am căzut la 32 de sutimi şi, fiindu-mi ruşine de mama Casandra să mă-ntorc acasă, am rămas în Bucureşti, unde-am făcut, pe rând, mai multe munci: mânuitor de decor la Opera Română, vânzător ambulant de limonadă, ajutor de macaragiu, laborant. O extraordinară, unică experienţă! Problema este cât din pactul şi impactul biografic în poţi face vizibil în operă.

C.M.S.: Începând cu 1984, ai organizat anual, la Târgu Neamţ, Colocviile naţionale de Poezie de la Neamţ. Au fost anii coagulării generaţiei noastre. Cu cine au realizat Colocviile? Cine a participat? Narează istoria acestei “Întâmplări” miraculoase în contextul ideologic al vremii.
D.C.: Într-adevăr, erau anii solidarizării noii generaţii poetice, rămasă până acum generaţia ’80.

ERAM TINERI. CREDEAM CĂ ÎN NOI FURNICĂ DUMNEZEIREA

În 1984 eram toţi foarte tineri. Lucram întru frumos şi bine şi în ideea de solidaritate, conştienţi atunci, dar mai ales acum, că nimic nu se compară cu entuziasmul tinereţii. Eu aveam treizeci şi unu de ani, eram instructor de teatru şi poezie (auzi cum sună!) la Casa de cultură din Târgu Neamţ şi, cu un an înainte, îmi susţinusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema „Generaţia ’80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe distinsul profesor Nicolae Manolescu. Adunam acolo portrete a zece poeţi în care aveam încredere (Florin Iaru, Matei Vişniec, M. Cărtărescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu şi Nichita Danilov) şi, ajuns la Tg. Neamţ, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeţilor şi criticilor tineri din întreaga ţară. În carne şi oase. Aşa s-a şi fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei şi din mirificul ţinut al Neamţului. Cât de rebelă a fost iniţiativa, se va şti în timp. 
Riscuri erau peste tot şi mai ales când era vorba de un fel de banchet al gureşilor poeţi. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Şi, la fel de important, generaţioniştii s-au cunoscut între ei şi s-au iscat, de la prima vedere, prietenii de durată. S-a creat un curent de forţă, odată cu aceste Colocvii.
După treizeci de ani, au rămas, cum bine ştii, cărţile (numai versul, domnule!) şi cei blestemaţi să facă literatură. Dacă atunci era perioada solidarizării, perioada în care credeam că în noi furnică dumnezeirea, după 1990 a început desolidarizarea, până acum, când a venit vremea seniorilor. Proba cu timpul şi cu cititorii, câţi au mai rămas... Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. Iar Colocviile au fost posibile datorită unei grupări poetice de forţă la Tg. Neamţ: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Gheorghe Simon.

C.M.S.: După Naşterea vinovată a urmat Intrarea în scenă (Editura Albatros, 1984). Mult timp am crezut că este, de fapt, cartea ta de debut. Tu ce zici?
D.C.: Dar Intrarea în scenă este cartea mea de debut. O carte, ce-i drept, supusă cenzurii, înjumătăţită cu versuri tăiate sau chiar jumătăţi de poem, cu multe cuvinte tăiate sau înlocuite, cuvinte considerate prohibite de paznicii culturii de atunci: înger, biserică, moarte, abis, evanghelie etc. Naşterea vinovată e doar un ciclu dintr-o carte de grup.

C.M.S.: Licenţa ta a fost despre generaţia’80, dar acum câţiva ani ai obţinut şi un doctorat pe această temă. Ce ne poţi spune despre această generaţie? Câţi vor mai rămâne, peste timp, în istoriile literare? Care-i sunt reuşitele şi căderile?
D.C.: Titlul lucrării de doctorat este ROSTIREA POSTMODERNĂ. GENERAŢIA POETICĂ’80 ÎN LITERATURA ROMÂNĂ, apare zilele acestea şi cuprinde, pe lângă 150 de pagini teoretice, 120 de portrete, încadrate în şapte paradigme ce formează, asemenea monadelor lui Leibnitz, paradigma optzecistă. Convingerea mea: generaţia ’80 este cea mai spectaculoasă generaţie literară din literatura română. Ce mari scriitori vor rămâne din ea, nu hotărâm noi. Doar timpul, prietenul şi duşmanul de temut.

SUNT POSTMODERNIST ATÂTA TIMP CÂT POSTMODERNISMUL
NU ÎNSEAMNĂ LIPSĂ DE PROFUNZIME

C.M.S.: Care-i povestea ta despre postmodernismul pe înţelesul tuturor? S-au contaminat poeţii Moldovei de postmodernism?
D.C.: Nu, nu s-au contaminat. Majoritatea poeţilor din Moldova au rămas în metafizic, unde-i stă bine poeziei adevărate. De altfel, marea poezie română vine pe linia de aur a poeziei metafizice moldave: Eminescu, Bacovia, Magda Isanoş, Labiş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu.
Postmodernismul pe înţelesul tuturor e o carte publicată de mine în 2004, când în România încă se bâiguia la nivelul paradigmei, în care după o prezentare a curentului, pornit la 1957 în arhitectură, pe urmă în celelalte arte, vorbesc despre postmodernismul fără postmodernitate de la noi. Sigur că nominalizez şi analizez câteva izbânzi. Dar nu în felul habotnic prin care toată generaţia ’80 şi cea tânără de azi ar fi postmoderne. De altfel, sub umbrela himerică a postmodernismului s-au ascuns în timp, mulţi veleitari, ingineri textuali fără valoare!

C.S.M.: Ce se întâmplă când perfecţiunii îi lipseşte un deget?
D.C.: Suferi. În artă, dacă ţi-i dat blestemul, mergi mai departe. În viaţă trebuie să faci la fel. Nici Dumnezeu nu-i perfect. Mă rog, Nietzche spunea că Dumnezeu e mort, eu spun că e doar obosit şi câteodată amnezic. Mici scăpări, imperfecţiuni găsim şi la marii scriitori: Dante, Shakespeare, Goethe. Nu degeaba se spune că bunul Homer mai aţipeşte pe pagini.

C.M.S.: Ai fost/ eşti muzeograf şi diriguitor la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Conduci o editură şi coordonezi revista neoavangardistă „Feed Back”. Mai putem vorbi de mişcări avangardiste în postmodernitate, o postmodernitate şi ea pe ultimul drum?
D.C.: N-am ţinut niciodată să fiu lider. Structura mea de poet liric nu-mi permitea, eu am făcut tot ce-a fost posibil pentru momentele de singurătate creatoare, acea singurătate cu sunet plin şi ademenitor. Acceptând roluri sociale, poate am greşit. Dar, oferindu-mi-se o funcţie administrativă la Muzeul Literaturii Române, marele brand al Iaşului şi al României, cu un patrimoniu de gestionat absolut unic, am acceptat.
Pe de altă parte, revista de experiment literar Feed Back pe care o scot la Iaşi, împlineşte zece ani de apariţie neîntreruptă şi adună în jur tineri avangardişti de mare viitor literar.

C.S.M.: Ai organizat, între altele, şi Festivalul Internaţional „Grigore Vieru”. Vei persevera?
D.C.: Da. Pentru că Grigore Vieru este nu numai un mare poet de limbă română, ci şi un simbol al românismului de dincolo şi de dincoace de Prut. Astfel, închipuim, cu puterile noastre, încă un pod cultural peste Prut.

C.S.M.: Ai primit numeroase premii, între care şi pe cel ai prestigios, cel al Academiei Române. Cum te simţi cu astfel de lauri?
D.C.: Au fost mai multe premii şi distincţii. Oare ele nu sunt tinichelele agăţate de poala poeziei?
Dar anul trecut, în Aula istorică a Academiei Române, la ceremonia de înmânare a Premiului „Mihai Eminescu” (cea mai înaltă recunoaştere pentru un poet român) am avut emoţii.

C.S.M.: Eşti născut în zodia Berbecului. Acceptă „berbecii să împlinească şi 60 de ani?”
D.C.: Nu ştiu cât de mare poate fi bucuria când treci la vârsta înţelepciunii. Am spus a înţelepciunii şi nu a bătrâneţii. Consider că bătrâneţea începe din ziua în care ţi-ai pierdut curajul. Însă mi-e dat să am proiecte pe termen lung. Şi curaj. Dacă în poezie trebuie să ai o îndrăzneală egală cu 

MI-AM VISAT TOATE CĂRŢILE

îndrăzneala cu care smulgi halca de carne din fălcile tigrului, şi în revelarea proiectului se-ntâmplă la fel. Iar eu nu numai că am compus cele mai bune poeme în starea de veghe (multe s-au pierdut, s-au risipit asemenea fulgerelor!), dar mi-am visat toate cărţile.
De-atâta timp perseverez în blestem, înnegresc foile, fac proiecte de gânduri şi de imagini şi le execut à mes risques el périls. Nu de proiecte ducem noi lipsă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar în cazul meu, proiectele mi-s revelate pe următorii o sută cincizeci de ani şi, ca să glumim în stilul lui Creangă, nu mă abat de la ele nici ca cât. Oricum, numai cu creioanele se pot înnegri nopţile albe şi, oricum, nu ştiu să trăiesc decât pentru scris, pentru lumea ficţională. Sunt viu, ceea ce mi se pare o extravaganţă, şi scriu, ceea ce mi se pare o minune. Dacă-n mine bat clopote, sărbătoarea poate să-nceapă. Restul e tăcere!

marți, 11 februarie 2014

Poetul GRIGORE VIERU sarbatorit la Iasi

  

  Plecat de șase ani dintre noi, marele poet de limbă română Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani. Cu această ocazie, vineri, 14 februarie 2014, Consulatul General al Republicii Molodova la Iaşi şi Asociatia Culturală „Feed Back” Iaşi, în parteneriat cu Primaria mun. Iaşi și Casa de cultură Mihai Ursachi, va organiza un ceremonial de depuneri de coroane şi jerbe de flori la bustul poetului, în Parcul de cultură Copou din Iaşi.

Programul evenimentului va cuprinde:

11.00                         - Ceremonial religios TE DEUM
                                   - Depunere de coroane şi jerbe de flori
                                   - Discursuri ale oficialităţilor (Consiliul Judeţean, Primaria, Prefectura, etc.) Invitatul special din Rep. Moldova este academicianul Mihai Cimpoi.
- Spectacol de muzică şi poezie „Taina care mă apără”, prezentat de Grupul folcloric Şezătoarea Şcoala Vânători-Neamţ” .

      Un eveniment mult mai amplu dedicat poetului Grigore Vieru, care va include simpozioane, lansări de carte, expoziții de fotografii, spectacole de muzică și poezie etc. va avea loc ulterior, în luna mai anul curent, în cadrul Festivalului International de Poezie Grigore Vieru, ediția a VI-a, organizat de Asociația Culturală Feed Back la Chișinău și Iași. 
      Vom fi onoraţi de prezenţa Dumneavoastră pe data de 14 februarie 2014, pentru a perpetua amintirea unui mare, adevărat poet, dar și un simbol al românismului de dincolo și de dincoace de Prut.
     Vă așteptăm cu o floare la bustul poetului Grigore Vieru!