La sărbătorirea poetului MIHAI EMINESCU...

Daniel Corbu de Constantin-Chirila

Daniel Corbu la omagierea academicianului Eugen Simion

Daniel Corbu la omagierea academicianului... de universul-prieteniei

Note despre posteritatea scriitorului român

Acum un secol şi mai bine de jumătate, pe la 1848, când, entuziastă, euforică, generaţia tinerilor bonjourişti încerca să facă România mare şi modernă, românii parcă inventaseră maşina de produs idealuri. Intelectuali de marcă precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica porneau de la un ansamblu de atribute culturale şi vizau o proprietate spirituală care să introducă România în circuitul european. Idealuri romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la fel de naive şi romantice au fost şi după revoluţia din 1989. Entuziasmul românilor a scăzut îngrijorător, energiile parcă au secătuit. Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul „recent” a devenit supusul unei mentalităţi a confortului. Astfel, confortul devine noua religie, o religie promovată asiduu de tehnologism, de globalism, de multiculturalism şi alte doctrine postmoderne.

Prin urmare, omul idealurilor proprii e înlocuit cu omul paradigmei economic-tehnologică, pentru că, eliminându-se cu metodă tradiţiile locale, doar valorile „tehnice” rămân valori universale. Postmodernitatea doctrinară a dezobişnuit omul de a-şi face singur idealuri. Praxisul postmodern lucrează pentru el: îi crează ceea ce se numeşte un „single global lifestyle” (unic stil de viaţă global), pornind de la convergenţa spre realizarea „pieţii mondiale integrate”. Intelectualii români lucrează cu toate motoarele la răspândirea multiculturalismului, un concept venit din ideologia celor pe care trebuie să-i imităm de frica marginalizării. Iar de frica marginalizării, nici un intelectual român nu deconspiră faptul că multiculturalismul nu înseamnă de fapt diversitate culturală, ci monocultură. Şi nici faptul că este o ideologie şi nu o cultură! Că urmăreşte crearea unei societăţi globale plate şi omogene, adică fără diferenţieri între rase, culturi, religii. Adică o societate lipsită de idealul transcendenţei.

În ce mă priveşte, refuz să cred că în România „omul ontologic” a fost asasinat de „omul tehnologic”, adică de omul golit de energiile misterioase şi de dimensiunea transcendentului care intră în chiar definiţia sa. Pentru că, prin condiţia sa, omul e legat de căutare şi de căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte multiculturalismul. De asemenea, refuz să cred că maşina noastră de produs idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că oboseala românească e profundă, ci doar o astenie trecătoare.

Problema care a suscitat discuţii întreg secolul trecut, dar şi mai acut în aceşti primi ani ai secolului douăzeci şi unu, este traducerea în limbi de circulaţie a operelor noastre literare care să impună literatura română şi specificul românesc în lume. Întrebarea „ce-i de făcut?” stă de un secol pe buzele tuturor. Mari proiecte de traduceri ale clasicilor români se făceau în perioada interbelică, se fac şi astăzi. Fără efect însă. Se traduce pe apucate, se publică la edituri mai mult sau mai puţin obscure. Management prost, ecou pe măsură! Toţi ne plângem, la conferinţe sau în discuţii de cafenea că Eminescu e necunoscut, dând vina pe generaţiile de dinainte, toţi avansăm ideea comună că dacă filozofia lui Blaga ar fi fost tradusă la timp în Europa ar fi provocat curent filozofic. Vorbe! Zilele trecute dădeam peste un fragment, o mărturisire a lui Bernard Shaw în ipostază de cititor al lui Eminescu, de acum vreo şaptezeci de ani: „Am citit Împărat şi proletar, Strigoii şi toate celelalte. Dacă aş fi unul dintre editorii aceştia tineri, cu tipografie proprie, care descoperă cărţi vechi, imposibile, şi fac din ele ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi de îndată la această carte uluitoare.” „Uluitoarea” carte era o părticică din poezia marelui poet român, pe care traducătorii în engleză şi alţi câţiva cercetători îl aşezau alături de Lenau, Leopardi sau Goethe, cu care îi găseau afinităţi filozofice, tematice şi estetice. Deh, e micul blestem al poporului român să piardă mereu trenul!

Însă aceste scurte consideraţii ale noastre au, mai ales în vedere părerea cultului pentru marile noastre valori după trecerea lor la poporul stelelor. Acest fapt, revoltător pentru oricine simte valoarea acoperită de uitare (e cazul mai multor artişti români), nu poate să nu te poarte spre meditaţia sceptică asupra acestor timpuri postmoderne grefate de ignoranţă şi neînţelese egolatrii. Acum, valoarea clară, solidă, cu mesaj pentru caractere puternice, nu mai interesează. Giumbuşlucurile, exhibiţiile unor superficiali oferitori de senzaţii tari primează. Astfel, într-o societate în care e mai importantă eticheta şi reclama agresivă decât conţinutul, Madona sau Michael Jackson întrec în popularitate (a se vedea sondajele de opinie!) pe Shakespeare, Goethe, Eminescu sau Dostoievski. Asta dacă ne referim doar la personalităţile literare.

Întors de la studii de la Paris, tânărul bonjourist Vasile Alecsandri declara prietenilor literaţi din capitala ieşeană că vrea să ajungă poet naţional şi popular. Şi, într-adevăr, Doinele şi lăcrămioarele, celebrele Pasteluri, poemele sociale, culegerile de poezie populară l-au impus pe Vasile Alecsandri în conştiinţa naţională românească drept cel mai bun poet şi cel mai de succes dramaturg. El a fost primul nostru scriitor european. Premiul Ginta latina din 1878 n-a fost întâmplător! Dar apariţia poetului Mihai Eminescu a răsturnat total ierarhiile. În anii următori trecerii în eternitate a lui Eminescu, apreciat de contemporani pe baza manuscriselor din cele două lăzi predate Academiei Române prin 1902, el a devenit poetul naţional şi, mai accentuat în perioada interbelică, modelul în absolut al oricărui poet român.

În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ’30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi, cum ne place să spunem, a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, de Ion Barbu, Bacovia, de Topârceanu, care au devenit poeţi naţionali şi populari şi care adăugau experienţe lirice originale moderne.

Curând, schimbându-se gusturile, ce-i drept nu esenţial, nu în ceea ce are poezia mai adevărat, au apărut: Nicolae Labiş, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ioanid Romanescu, Grigore Vieru, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu etc. Marile lor opere, la care se adaugă cele ale unor prozatori precum Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, nu mai sunt gestionate firesc în posteritate, o posteritate care se-ntâmplă acum. Nicolae Labiş, Sadoveanu, ca să dăm doar două exemple, au fost scoşi din manualele şcolare, Preda se predă alternativ. Umilit, urgisit, controlat de sărăcie în aceste timpuri, scriitorul îşi pune toată speranţa într-o posteritate dreaptă şi obiectivă, care să pună în lumină lucrarea sa întru frumos şi bine. Dar totul rămâne vânare de vânt, iluzie, o iluzie care, lovindu-se de zidul gros şi rece al indiferenţei celor care ar trebui să gestioneze posteritatea unei opere, se sfărâmă uşor, ca frunzele de tutun.

Daniel CORBU

François Villon – cetăţeanul, banditul, poetul

  Că François Villon e un mare, autentic, blestemat poet nu mai trebuie să accentuăm noi. Inspiraţia acestui cetăţean, bandit şi poet nu venea nici din livrescul pulverizat în aerul vremii, nici din cărţi, ci din viaţa crudă, din ipostazele unui destin. Puţini poeţi de după el (şi avem a număra mai bine de cinci sute de ani trecuţi!) au reuşit aceeaşi naturaleţe a talentului, aceeaşi forţă de gheizer nealterat. Faţă de cărticelele poeţilor spoiţi de talentul literar, folosind până la jenă decorativele literare pentru a-şi hrăni orgolii de mărimea stadioanelor, riscul apropierii de un manuscris de Villon este explozia naturală, potopitoare. Nostalgiile (mais ou sont les neiges d’antan?), doamnele de altădată, regii, episcopii, hanurile, jalobele, rugile către Maria Fecioara, clocotul vieţii şi freamătul morţii din poemele sale, cât de greu ne fac să ni-l închipuim pe François cu mâinile în beregata unui stareţ sau ca spărgător şi hoţ al tezaurului facultăţii de teologie din Paris!

La deschiderea cărţii, oriunde, la întâmplare, poezia curge, nestăvilită, inundând sensibilitatea oricărui lector. Poeme de o naturaleţe izbitoare, memorabile: „La treizeci de ani, înainte/ A tot amarul ce băui,/ Nici prea nebun, nici prea cuminte,/ Cu toată scârba ce avui,/ Pe care o şi petrecui/ Supus de Thibault d’Aussigny.../ De-o fi episcop la ai lui,/ Că e al meu, nu voi a şti.” (Diata cea mare); „Ci spune-mi unde, ‘n ce cuprins./ E Flora, râmleanca frumoasă;/ Archipiada şi Tais,/ Ce-a fost şi vara ei duioasă?/ Şi Eho, dintr-un freamăt scoasă,/ Cântând pe râuri şi-ntinsori,/ Dumnezeieşte de frumoasă?.../ Dar unde-s marile ninsori?// Şi prea-nţeleapta Heloys/ Din vina cui scopit rămas-a/ Pierre Esbaillart la Sainct Denis?/ De dragul ei îmbrăcă rasa./ Aşijderi, unde e crăiasa/ Ce-a pus ca Buridan, în zori,/ Să fie-n râu zvârlit cu plasa?.../ Dar unde-s marile ninsori?// Şi Blanche, ca floarea de cais,/ Măiastra-n cântece crăiasă,/ Berthe Picior-Lung, Bietris, Alis,/ Haremburgis în Maine băneasă,/ Ioana, ţăranca vitează/ Ce-au ars-o anglii în vâlvori;/ Ci unde-s ele, Împărăteasă?.../ Dar unde-s marile ninsori?// ÎNCHINARE/ De ele, măre, ce-ţi mai pasă/ Pe unde sunt din alte ori./ Doar viersu-acesta nu te lasă:/ Dar unde-s marile ninsori?” (Balada doamnelor de altădată); „Părinte Noe, cel ce ai pus viţa,/ Şi Lot, tu cel în stâncă îmbătat,/ Ce din Iubire, care-ncurcă iţa,/ De chiar fetele tale te-ai legat,/ (Nu voi să-ţi fac din asta un păcat!)/ Arhitriclin, cu măiestritu-ţi dar:/ Suiţi-mi-l tustrei, vă rog plecat,/ Pe bunul, răposatul Jehan Cotart!// Căci se trăgea din mândra voastră viţă,/ El care bea străvechi şi vin curat;/ Şi de n-avea lescaie-n punguliţă,/ În trasul la măsea era-mpărat./ Din mână oala nu ţi-ar fi lăsat,/ Căci doar în băutură afla har./ Cinstite feţe, faceţi-l scăpat/ Pe bunul, răposatul Jehan Cotart!// Pe două cărărui, ca omul criţă,/ Văzutu-l-am adese pe-nnoptat;/ Cândva şi-a scos, ţin minte, o corniţă,/ Pe-un raft de măcelar când a picat./ Puteai să umbli lumea-n lung şi-n lat,/ Sugaci măreţ ca dumnealui mai rar!/ Deschideţi-i căci, parcă, a sunat/ Preabunul, răposatul Jehan Cotart.// ÎNCHINARE/ El, măre, ’n gura lui n-avea scuipat./ Mereu striga: „Alei, mă arde iar!”/ Dar setea nu şi-o stinse niciodat’/ Preabunul, răposatul Jean Cotart.” (Baladă şi rugă).

Sau: „Dac-o slujesc pe mândra-atât de bine,/ Să nu mă credeţi minte scăpătată!/ Ea are nuri şi haruri dulci în sine,/ De dragul ei încing şi scut şi spată;/ Când vin bărbaţi, înşfac o oală-ndată,/ Plec după vin făr’multă tevatură;/ Le-aduc caş, pâine, poame, băutură./ Sunt buni de plată, îi îndemn cu graiul:/ „Mai daţi pe-aici când veţi mai fi-n căldură,/ În hanul unde ne petrecem traiul!”// Dar, mai pe urmă, dacă Marga vine/ Acasă fără bani, se-ntâmplă lată;/ S-o văd nu pot, un foc îmi arde-n vine,/ Îi iau pieptar şi rochie şi bată,/ Spunându-i că le voi ţinea în plată./ Îşi pune mâna-n şold cu-o-njurătură,/ Şi jură pe Hristos şi pe Scriptură/ Că va fi ba. Atunci apuc vătraiul,/ Pe nas îi fac o mare julitură,/ În hanul unde ne petrecem traiul.// Când ne-mpăcăm, dă drumu-unei ...ine/ Mai pline ca o bubă-nveninată;/ Râzând îşi pune mâna peste mine,/ Zicându-mi „Gogu”, ‘mi dă peste gionată./ Beţi amândoi, dormim ca o covată,/ Şi-n zori de zi, când pântecu-i susură,/ Mă-ncalecă, să nu-i fac smintitură:// Sub ea icnesc, parc-aş fi frânt cu maiul;/ Şi lat rămân de-atâta calcavură,/ În hanul unde ne petrecem traiul.// ÎNCHINARE/ Vânt, ploaie, ger, îmi pică para-n gură./ Sunt desfrânat, mi-e dragă-o paceaură./ Care-i mai breaz? Suntem, ca pe măsură,/ De-o seamă amândoi: după om, straiul!/ Lătură ne-am ales, avem lătură,/ Şi cinste nu-ndurăm, ea nu ne-ndură/ În hanul unde ne petrecem traiul.” (Balada lui Villon şi a Margăi celei grase).

Dar François Villon vagabondul, cel căzut de-atâtea ori în greşeală, întemniţat, schingiuit, cel care a simţit în câteva rânduri în jurul gâtului funia rece a spânzurătorii, putea scrie versuri de înalt fior sufletesc, precum această Baladă pe care o făcu Villon după îndemnul mamei sale spre a se ruga Preacuratei: „Crăiasă-n ceruri, pe pământ stăpână,/ Împărăteasă-n iaduri, pe pustii,/ Primeşte-mă, ca oaia ta la stână,/ Să fiu cu cei ce sunt de-apururi vii,/ Cu toate că nimica nu plătii./ Dar îndurarea ta, sântă Mărie,/ Mai multă e decât se cade mie,/ Şi fără ea în suflete nu-i spor,/ Şi-n ceruri cale nu-i. Spun cu tărie:/ În cugetul acesta vreau să mor./ A fiului tău sînt, şi el mă mână,/ Mă ierte el de câte rătăciri./ Ca Eghiptencei mila ta-mi rămână,/ Ca el lui Teofil, aşa să-mi fii,/ Ce-a fost iertat de mari blestemăţii,/ Deşi s-a dat cu diavolu-n frăţie./ Fereşte-mă, să nu se-ntâmple mie,/ Fecioară care porţi, ca un odor,/ Sfânt trupul ce-l serbăm în liturghie.../ În cugetul acesta vreau să mor.”

La împlinirea a treizeci e ani, în zilele interogaţiilor asupra viitorului şi în general a destinului, Villon scrie celebrul text intitulat Divanul inimei cu trupul lui Villon, pe care-l cităm în întregime: „Ce-aud?—Sunt eu!—Cine?—Inima ta,/ Ce ţine într-un singur firicel:/ Putere nu mai am, nu pot lupta/ Când văd cum stai deoparte singurel/ Şi tupilat, în colţ, ca un căţel./ De ce? — Doar din nebuna ta voinţă./ - Ce-ţi pasă ţie? — N-am nici o priinţă./ - Mai lasă-mă. — De ce? — Să chibzuiesc./ - Când?—Când va trece-a vârstei uşurinţă./ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - Ce ai de gând? — S-ajung şi eu ceva./ - Ai treizeci de-ani. — O vârstă de viţel./ - Copilărie? — O, nu! — De nu cumva/ Te-a prins un duh? — De ce? — De grumăjel./ - Nu ştii nimic! — Ba da! — Ce? — Stai/ Fac între alb şi negru osebinţă! [niţel:/ - E tot ce ştii? — Nu-i cine să te mintă./ De nu-ţi ajunge, pot s-o mai lungesc./ - Te-ai dus pe copcă! —Nu, cu neputinţă!/ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - Am jalea eu; tu, suferinţa ta./ Să fi fost un nebun sau biet tembel,/ Te dezvinovăţeai încalte-aşa:/ Acum ce-ţi pasă, toate-ţi par la fel./ Ori ai o căpăţână de oţel,/ Ori ţi-e mai mare drag de suferinţă!/ Ce vei răspunde tu-ntr-astă privinţă?/ - Că scap de dânsa când mă pristăvesc./ - Ce mângâiere! Câtă cuviinţă!/ Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - De unde-i răul? — Din ursită rea!/ Saturn care mi-a pus în testemel/ Aceste rele, cred. — Nu aiura:/ Tu eşti stăpân, şi te ţii rob la el./ Doar Solomon o scrie pe inel:/ „Cel înţelept e domn, după dorinţă,/ Pe zodii şi pe-ascunsa lor putinţă”./ - Nu cred nimic; cum mi-a fost scris, trăiesc./ - Ce zici? - Da, da, e singura-mi credinţă./ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc./ ÎNCHINARE/ - Vrei să trăieşti?—Cu-a Domnului voinţă!/ - Îţi trebuie... — Ce oare? — Pocăinţă./ Să tot ceteşti. — Anume ce? — Ştiinţă./ Lăsând nebunii. — Să mă mai gândesc./ - Vezi nu uita. — N-am altă năzuinţă./ - Nu aştepta să cazi în nevoinţă./ Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.”

Nu cred că e bine să-ncheiem acest cuvânt al nostru despre majestuosul poet Villon cel blestemat şi atins de aripa geniului, fără a cita câteva strofe cu valoare de testament care au fost generaţii după generaţii chiar şi pe buzele şcolarilor: „Aci se-ncheie şi sfârşeşte/ Al bietului Villon uric./ Dac-auziţi când clopoteşte,/ Veniţi cu toţii după dric,/ În strai de roşu urşinic,/ Căci (s-a jurat pe fudulii!)/ Muri-n iubire mucenic,/ Când fu să plece dintre vii./ Şi cred că nimeni nu glumeşte,/ Căci fu gonit ca un calic/ Din dragostele lui, câineşte;/ Încât pe vale, pe colnic,/ Nu-i mărăcine cât de mic/ Pe care să nu stea-n fâşii/ Din poala lui câte-un artic,/ Când fu să plece dintre vii.” (Baladă slujind de încheiere); „Eu sunt Françoys (ăsta-i cusurul!)/ De la Paris, mai dimprejurul./ Acum va şti, legat cu şnurul,/ Grumazul meu cât trage c...” (Tetrastih pe care-l făcu Villon când fu judecat e moarte); „ICI ZACE ADORMIT SUB PRAG./ RĂPUS C-UN ARC DE DOR ANUME,/ UN MIC ÎNVĂŢĂCEL PRIBEAG,/ FRANÇOYS VILLON CHEMAT PE NUME.// PĂMÂNT N-AVU O PALMĂ-N LUME,/ ŞI DETE TOT, CUM BINE ŞTIŢI:/ COŞ, MASĂ, CĂPRIORI, LEGUME./ IUBEŢI, C-UN VIERS SĂ-L PROHODIŢI!” (Epitaf).

Manuscrisele lui François Villon s-au păstrat printr-un miracol. Ele au fost adunate de la studenţi, preoţi, cocote, hangii şi au alcătuit, în chip de testament, două secţiuni: DIATA CEA MICĂ (1456) şi DIATA CEA MARE (1461). S-au adăugat celelalte poeme ale sale şi strofe disparate, închinate diferitelor persoane sau personalităţi ale vremii. Traducătorii români (între ei, strălucitor, Dan Botta) au preferat textele stabilite de Paul la Croix (Flammarion, Editeurs) după ediţiile anterioare, texte care formează universul liric al unui poet de inspiraţie pură, exponent al cuceritoarei creativităţi elementare.

Daniel CORBU

LUMEA PRIVITĂ PRINTRE DEGETE

   Două atitudini se înfruntă în poezia lui Daniel Corbu: pe de o parte retractilitatea, timiditatea împinsă pînă la complex în faţa istoriei literare de pînă la el, sfiala în faţa civilizaţiei sfîrşitului de mileniu — pe de alta, răbufnirea orgolioasă în contra „tehnicismului” dezumanizant, neîncrederea în puterile poetului de a schimba lumea, ostilitatea obstinată faţă de cîntecul „privighetorii electronice” - cu alte cuvinte faţă de arta înstrăinată de caracterul ei de emanaţie a fiinţei umane, de „artizanat” al sufletului. Ceea ce conciliază aceste două impulsuri antagonice este speranţa pe care cărţile lui Daniel Corbu o închide aidoma cutiei Pandorei. Încrîncenat, senin sau obsesiv, ea cutreieră multe din poemele acestor cărţi: „luciul apei mai subţire ca un fir de speranţă”, „speranţele ne-au ţinut loc de aripi”, „şi tu mai speri mamă cu mîinile străvezii”, „eu îmi ştergeam speranţa cu mîneca”, „cum să-mi tîrîi mai bine speranţa”, sînt versuri care ascund o stare de aşteptare, de veghe încordată.

Daniel Corbu face parte din categoria celor care pun sentimentul mai presus de orice: „ah, inimă mai mare peste toată împărăţia de vorbe”; „noi cei educaţi la şcoala emoţiei” (Împotriva morţii). Introspecţia este însoţită de jubilaţia descoperirii propriei identităţi, descoperire reluată mereu şi mereu, cu ingenuitatea unui copil care îşi ascunde jucăriile numai pentru a trăi surpriza regăsirii lor: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ ... inventează-te în fiecare clipă/ bucură-te că existenţa există” (Sfaturi de amăgit întunericul). Uneori poetul ar repeta destinul lui Martin Eden, eroul şi alter ego-ul lui Jack London, plonjînd în adîncul unui ocean al fiinţei, al conştiinţei, îndepărtîndu-se de instabilitatea lumii aparenţelor: „deodată i se făcu dor de adînc/ şi se lăsă la fund/ iar ceilalţi, aşteptînd, credeau/ că e numai o glumă” (Înotătorul). Atracţia necunoscutului, seducţia misterului „întărîtă — ca să-l citez pe Starobinski — o aşteptare fără nume”. Această temerară incursiune îşi găseşte reversul într-o acută stare de însingurare: „poezia/ m-a învăţat să fiu mereu singur” (Elegie).

Între emoţie şi raţiune, între sentiment şi luciditate, Corbu îşi instalează corturile expediţiei sale pe versanţii abrupţi, tăioşi ai cuvîntului: „înfrigurat între creier şi inimă/ în spatele sîngelui ascultînd marşul mărunt al cuvintelor” (Intrarea în scenă). Această intrare în scenă este însoţită de o însetată nevoie de comunicare cu orice preţ : „Vorbeşte, vorbeşte, chiar dacă/ vorbele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului” (Sfaturi de amăgit întunericul), de o încredere disperată în puterea cuvintelor: „aici în camera mea de la etajul patru/ unde doar cuvintele mă salvează /.../ aici unde continui să exist ca o rană glorioasă /.../ mai singur ca poemul acesta care n-a plecat/ încă în lume.../ în camera-mea de la etajul patru al unui/ oraş de provincie unde doar poezia mă salvează” (Călătoriile). La Daniel Corbu cuvîntul e chiar maşina salvării, comunicarea devine tub de oxigen, iar poezia e speranţă injectată direct în sînge apărînd fiinţa de atrofia emoţională. Poetul se aprinde pe rugul nevoii sale de confesiune; cenuşa acestei arderi este umbra de negru de plumb a cuvîntului pe hîrtie: „din mine n-a rămas decît această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe” (Ibid.). 

Îl prefer pe Daniel Corbu în ipostaza poetică din început: reticent, de o timiditate ambiţioasă, retractil şi orgolios totodată, apărîndu-şi sensibilitatea. Îi prefer versurile care-i trădează „acea uşoară bîlbîială în faţa lucrurilor”. Nu e nimic rău în gestul de a vedea lumea printre degete. Un mare poet izbutise s-o privească prin unghiile de la mîna stîngă.

Traian T. Coşovei

(Pornind de la un vers, 

Ed. Eminescu, Buc., 1990)

DANIEL CORBU - cu sine pe sine călcând –

     Teodor Parapiru

Nomina sunt omina

Întâi, un poet vine spre lume cu numele pe care îl înscrie în mitologia semnificaţiilor prin tot ce presupune existenţa sa văzută şi nevăzută. Cu prenume de mare profet, tălmăcitorul şi arhitectul celui mai mare vis din istoria omenirii (Daniel ebr. - „Dumnezeu este judecătorul meu”) şi cu nume de pasăre fabuloasă (prima plecată de pe arca lui Noe şi rămasă în necuprinderea spaţiului de după Potop), fascinantă atât în simbolistica negativă (rătăcire, având conştiinţa prevestirilor nefaste, suferinţă...), cât şi în cea pozitivă (călăuză, la greci, raţiune şi memorie la nordici, însoţitor devotat în creştinismul matur...), Daniel Corbu intră în scenă în mantia hierofantului care oficia ritualul misterelor greceşti iluminat de imaginile comunicării plasmatice.

Ars poetica

Poetul refuză colivia oricât de aurită a vreunei generaţii protejate şi dirijate de păsărari critici care, alături de corbi solitari şi de condori imperiali, aşază vrăbii gureşe, sticleţi zglobii, porumbei domestici, grauri disidenţi, găini smerite, păuni fuduli, gâşte postmoderniste, papagali de companie, lilieci de peşteri lexicale etc.
Daniel e din Tărâmul Celălalt – românesc şi celtic. El culisează între universul cronospaţial în care Poezia vieţuieşte aievea şi universul nostru cu trup material şi a fi enigmatic, pentru care trebuie înveşmântată în cuvinte şi însufleţită cu duh de idei şi de întrebări. El ar putea începe fiecare slujbă sacrificială pentru textele sale cu pietatea rugăciunii, în care să încapă şi umilinţa orgoliului, formă superbă de mântuire: „Lăsaţi Poezia mea să vină la

Scene, plimbări, preludii, documente
manuale, Fericitul Nicăieri,
Evanghelii, refugii, urme, Iaşi, Daniel,
mult Daniel miraculos

Arhitectura liricii lui Daniel Corbu are durabilitatea şi stabilitatea unui edificiu cu trei puncte esenţiale de explorare şi de identitate: uimire („La academia poemului principalul subiect e uimirea.”, Spre Fericitul Nicăieri), singurătate („Din mine n-a rămas decât această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.”, Călătoriile), moarte („Nimeni nu pleacă departe de sine./ DANIEL, DANIEL, MOARTEA ÎN PREAJMĂ FOŞNEŞTE/ ŞI TU RÂVNEŞTI BOLŢI CU IDEI CĂZĂTOARE/ SĂRBĂTORI FĂRĂ NUMĂR/ Daniel, Daniel, în spaţiul înfricoşat/ dintre da şi nu/ moartea amarnic foşneşte/în groapa din suflet unde umbra stelei/ se-alintă...”, Groapa cu lei).
Rădăcinile Artei profesate ajung în profunzimile Timpului şi în ale Spaţiului, de unde evanghelizând poetic, Daniel Corbu trăieşte, scrie şi rosteşte „acele versete cu zornet pământesc”. Autointerpelările răscolitoare şi „Scrisoare deschisă necititorilor mei” au intensitatea copleşitoare a căutării dramatice pentru care orice răspuns la întrebarea despre imateriala şi inefabila vietate numită Poezie rămâne în teritoriul dubiului: „Poate ruga poate fântâna din tine/ albastră cu patru izvoare/ poate aripa asta străvezie urcând/ în înalt/ poate drumul cu vise pavat/ spre Celălalt.” (Scrisoare deschisă necititorilor mei).
Lectura operei lui Daniel Corbu dă sentimentul tulburător al întâlnirii cu un mare Poet.

O DUMINICĂ FĂRĂ DE SFÎRŞIT

  Unul dintre marii noştri poeţi de astăzi este, fără nici o îndoială, Daniel Corbu.
L-am întâlnit, prima oară, acum douăzeci de ani în urmă, într-o seară magică la cenaclul Universitas condus de profesorul şi criticul Mircea Martin. Venise din Moldova împreună cu prietenii săi Adrian Alui Gheorghe şi Radu Florescu. Destinul a făcut ca, în acea şedinţă de cenaclu, să citesc şi eu câteva poezii alături de viitorii mei mari prieteni. Pe atunci, auzisem vag de gruparea „şcolii de poezie de la Neamţ”. Cel puţin aşa umbla vorba prin lumea veselă a cafenelelor literare dâmboviţene. Lui Daniel îi apăruse prima sa carte de poezie, Intrarea în scenă. Aveam de ce să fiu invidios. Eu, student la „istorie filozofie şi publicist” - el Poet!...
Ne-am reîntâlnit, mai târziu, în patria fără frontiere a Moldovei de Nord şi am rămas, pretutindeni, buni prieteni. Între Piatra Neamţ şi Dorohoi, apoi între Iaşi şi Botoşani, am legat cu „bătrânul voievod al cuvintelor” punţi inconfundabile. Gruparea literară Septentrion are în cartea sa nescrisă un capitol aparte în acest sens.
Soldat neţărmurit în patria provinciilor unite ale melancoliei, nesupus canoanelor de „haită” şi „gaşcă”, Bătrânul Corb (cum îl alintă prietenii) rămâne, de la prima sa carte Naştere vinovată prin Intrarea în scenă,prin Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, Documentele Haosului, Spre Fericitul Nicăieri, Cântece de amăgit întunericul, Manualul bunului singuratic, o voce distinctă în ierarhiile nenumite ale pergamentului optzecist, dar şi în peisajul liricii noastre contemporane.
Dincolo de limbaje şi metalimbaje, de experienţe şi tehnici simandicoase ale avangardei postmoderniste, el reînnoadă calm, olimpianic firul de aur al Poeziei Adevărate... Născut iar nu făcut, în destinul tragic al fiinţei, poetul abordează marile teme existenţiale cu originalitate şi cu un profund, asumat echilibru fecund între etic şi estetic.

Petruţ PÂRVESCU