joi, 14 ianuarie 2016

Cinci poeme de Daniel Corbu









Într-o Europă bătrînă și tristă

Prin urmare
știam că nu sunt decît o mică înflorire a
Nimicului o efemeră protuberanță
     a golului
un fel de zi mai lungă decît veacul
dintr-un eon agitat ca o încălecare
de timpi.
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele.
Era tîrziu.
Cu o piatră ca privirea tăioasă a morții
Cain îl omorîse deja pe Abel
Corabia lui Noe își aflase sfîrșitul
pe muntele Ararat
cu mare zgomot Sodoma și Gomora
se prăbușiseră
și implozia florii păcatelor încă mai persista
pe coridoarele lumii.
Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt
și-l împărțise în patru zări prin cele
   o mie de vînturi.
Don Quijote învinsese morile de vînt
ale Europei
iar Hamlet își dădea obștescul sfîrșit
anunțînd doritorii de breaking news
că mereu e ceva putred în Danemarca.
Imnele vedice - dulci jelanii ale ființei încurajatoare
de iluzii - erau cărate cu rikșa
la curțile traducătorilor din München șiManchester.
Cu o fără de armă biruință
Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei.
În sfîrșit, Robinson Crusoe părăsise
 sălbatica insulă
grecii probau oboseala zeilor
Raskolnikov abia-și ascunsese toporul pătat de
                                                       sîngele crimei
undeva în Kilimanjaro
pușca lui Hemingwai își cheltuiseultimul glonț
iar după un veac de singurătate
prietenul Marquez își rostea declarația de adio.
M-am născut într-o Europă bătrînă și tristă.
                                            Era tîrziu.
În zadar căutam să dau zadarului un sens.
Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare.
În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni.


FERESTRELE  OARBE

Oricînd un vers amar va-ntîrzia în mine.
Trec orb și surd prin
toamna cu fantomatice suspine
pe-aceleași străzi călcate de sclavi
                                           și de-mpărați.
Mulți zice-vor:
Uite-l pe Daniel Corbu
poetul blestemat ce scrie despre ființă
univers despre necunoscute glorii și istorii
                                                ale sinelui
despre agonii    cetăți obosite și alte aiureli
metafizice și este dușmanul de moarte
al poeziei roz!
Iată-l pe cel jefuit de îngeri și nopți
pe cel ce poartă în vers holograma ruinii !
Se spune c-ar admira potopiții de haruri
 hohotul cruciadei divine
că ar purta în fiecare rană un sacerdot
al sardanapalnicei vorbiri.
           Dar eu sunt trecătorul posac
pe-aceleași străzi printre aceleași zădărnicii
sunt cel ce șterge cu grijă
ferestrele oarbe ale desăvîrșirii.
ORICÎND UN VERS AMAR VA-NTÎRZIA ÎN MINE.



ȘAMANUL

                               ,, Această lume fără slavă
                                 Ce se opune marelui Nimic”
                                                  Faust al lui Goethe


De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
cînd deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
                                               al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mîngîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.
Sunt cel care-așează tablouri senine
                                    prin grădinile spaimei.
Sfinx mișcător pe aleile veacului
tot mai aplecat trec pe străzi
precum bătrînii călugări tăbârcind urna păcatului.
Nu știu de ce fanaticii ascezei
mă pomenesc cu drag.





ÎNGERUL OBOSELII

E cenușiul existenței, Max!
Sau poate un gol care se-ntinde
ca o pecingine mută
de-aici pînă-n țara de nimeni
 știută.
E îngerul oboselii sau poate
plictisul depus ca rugina  pe scuturi
ca uitarea pe margini de gînd.

E cenușiul existenței, Max!
În cele din urmă n-ai încotro:
Cobori. Urci. Iar cobori. Lași în urmă
o mare de zgură.

E cenușiul existenței, Max!
Șoarecii timpului rod fără-ncetare.
Libertatea de-afară e plină de ziduri.
Spre seară
prin sufletul măreț
auzi cum șuieră a pagubă pustiul.

PRIN  URECHILE  ACULUI  DUIOS  

CĂMILA  TRECEA

Doamne, nu tulbura apa fîntînii
în care m-am oglindit ani la rînd !
Pentru că nici acoladele nici stressul nimicului
din tirbușoanele nopții
nici luna uitată pînă tîrziu
                                         în pahar
nici vreo gloriolă amanetînd metropolele lumii
(pe lîngă care minunea de la Cana Galileii
                                                pare un scîncet)
n-o tulbură.
                       E ora astrală în care
vin semne din capitala unui blestem.
Se poate prinde-un atom dintr-o clipă
de geniu  o strigare de gînd ieșit din
canonicul rînd.
Printre ne-nțelese euhrastii văd îngerul
și aspectul copulativ al verbului
                                             a fi ființă.
 Cui îi pasă că zac în zădărnicii
ca o icoană uitată prin ierburi.
În fiecare noapte
visez niște caravane-n deșert.
Nu vreau să uimesc.
Acesta e chiar
SFÎRȘITUL.

marți, 12 ianuarie 2016

Daniel Corbu – Piatra de Eol si alte povestiri



  În textele epice, adunate de poetul Daniel Corbu în volumul Piatra de Eol şi alte povestiri, (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), autorul se dovedeşte un prozator autentic, întrucât în stilul laconic uzitat, nu se întrevede lirismul. Prozele scurte sunt considerate  douăzeci şi două  de fantasmagori în ritm de blue-jazz.
  O piatră de eol a fost conglomerată sau modelată de vânt. În textul care dă titlul volumului, se dusese vestea că pietricica aceasta te face înţelept. Eroul cutreieră continentele în căutarea ei şi o găseşte la întoarcere la el în curte. Jucându-se cu ea, o înghite şi chiar se simte altfel. Oamenii cred că a devenit
un guru şi vin să-i ceară sfatul în toate problemele zilnice. Totul se dovedeşte un bluf. Este o demonetizare a povestirii lui Mircea Eliade care nara cum un rabin a visat că într-un oraş îndepărtat va găsi o comoară. Prelatul o caută zadarnic şi la întoarcere o găseşte în priopria-i curte. „Basne” ar zice Daniel Corbu, în terminologie postmodernistă.
  Ne putem imagina că cele 22 de fantasmagorii epice sunt „pietre de eol” pe care Daniel Corbu le-a descoperit în prorpriu-i suflet. Se pune problema dacă acestea s-au materializat datorită harului sau hazardului (vântului). Merg pe a doua variantă întrucât textele aparţin avangardismului cu atingeri
postmoderniste, absurde sau fantastice.
  Absurdului kafkian îi aparţine povestira:  Piticul de la Marele circ. Metamorfoza de aici se petrece nu spre vreo insectă ci spre normalitate, peste noapte, piticul creşte şi devine om obişnuit, pierzându-şi toate avantajele. E un anikafkanianism tratat postmodernist.
  În proza Hainele poetului, un poet care a primit la pomană costumul unui coleg de breaslă decedat, după ce îl îmbracă, se identifică mental cu acesta. Metamorfoza de aici ţine de superstiţie.
 Banchetul, cu care se deschide cartea este textualist. Discuţiile dintre Martha şi Augustin constituie o construcţie sclipitoare de replici care nu sunt altceva decât citate din scriitori şi filosofi iluştri.
 Fantastice şi umoristice îndeobşte sunt: Subiect pentru o naraţiune, Blestemul sau ucigaşul cu privirea,  Urmele lui Dumnezeu, Vin paupaşii şi altele pe care nu le-am enumerat pentru că nu le-am comentat.Deşi mă duc cu gândul spre proza sudamericană, textele sunt originale, poartă amprenta Daniel Corbu.
  În Subiect pentru o naraţiune, un om întorcându-se acasă, găseşte în patul său un cal, care, sub nici o ameninţare din partea proprietarului nu se lasă urnit din loc. După un timp, calul dispare din senin, aşa cum a apărut, dar omul obişnuindu-se cu prezenţa animalului, începe să-i regrete absenţa şi se
însingurează tot mai mult.  Ultimul călău şi Blestemul sau ucigaşul cu privirea surprind printr-un tragism halucinant.  Gâdele din prima povestire, autohtonizat, construieşte, într-un sat, o bijuterie de ghilotină cu care decapitează mai mulţi copii. Condamnatul la moarte îşi exprimă ultima dorinţă, aceea de a fi executat pe propru-i aparat. Personajul era atât de îndrăgostit de maşinăria morţii pe care a conceput-o, încât, pur şi simplu, se identifica, trup şi suflet, cu ea. Şi chiar comandă acţionarea ghilotinei la propria-i execuţie.
  Ucigaşul cu privirea este un adolescent firav – poet sau filosof – posedând un dar diabolic, la antipodul celui al legendarului rege Midas (care transforma în aur tot ce atingea). Tânărul nostru transforma în scrum sau nisip tot ce privea: blocuri, oameni temerari, copaci. Ca să scape de blestem, priveşte altruist, adânc în sine însuşi, până se transformă într-o dună de nisip.
  În Urmele lui Dumnezeu, toţi directorii Institutului Multirepublican de Ateism Ştiinífic din Moscova, în care se elaborau lucrări antireligioase mor de o boală incurabilă, ceea ce dovedeşte tocmai prezenţa divinităţii.Vin papuaşii este umoristică de-a binelea. Un personaj hâtru, bunicul Toader Stoican convinge nişte babe să se lase legate de un copac ce urma să fie tăiat, pentru ca, prin forţa lor să-i orienteze căderea. Faptul nu se petrece dar babele zboară prin văzduh când copacul se prăbuşeşte.
  Povestirea principală în economia volumului este dedicată boemei literare ieşene, purtând numele de Omul suspendat. Personajele imaginare din această proză sunt construite pe baza celor din anturajul autorului. Unele nume dezvăluie fără echivoc personajele reale. De pildă,poeţii Cezarion Ivănescu şi Mihalin Irsachi. Desigur că sunt mult mai mulţi. Şi numele primarului de atunci al Iaşului e recognoscibil, fiind numit Limirad. Nu e greu să ghicim cine se ascunde sub numele Danilo Lungovici, cu care Daniel Corbu a avut un conflict la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.
 Devălmăşia întâmplărilor, fără respectarea momentelor desfăşurării epice este tipic postmodernistă. Întâlnim nesfârşite discuţii la restaurante, lansări de carte, manifestări literare avangardiste, cum este aceea organizată de revista Feed Back condusă chiar de Daniel Corbu (manifestare reală devenită între timp tradiţională) – în text se înserează chiar un afiş – etc. Discursul este plin de vervă, umor şi presărat cu glume şi poante inteligente.Liantul întâmplărilor îl constituie prezenţa scriitorului Maximilian Bernea la Yachsburg, care în drum cu trenul spre Saint Petersburg este nevoit să se oprească la Iaşi, din cauza grevei ceferiştilor şi va rămâne aici un an captiv ca Ulisse în insula sirenelor, sau personajul din Muntele Vrăjit de Thomas Mann. În finalul povestirii, eroul, proaspăt laureat al Premiului Herder pentru cartea sa Omul suspendat,  e cuprins de dor de ducă. Dar boema va continua.Îmi pare că dncolo de actanţi, personajul principal în acastă tevatură este timpul paradoxal mănos: ”Aeste zece luni yaschburgheze i se păreau lui Maximilian în anumite momente o coborâre într-un Olimp râios, pe scena nimicului înfloritor, o pierdere de timp, alteori o perioadă extrem de bogată la nivelul experienţei” . Gustul amar al condiţiei umane muritoare este exprimat de Cezarion Ivănescu, care afirmă că Dumnezeu ar trebui să şteargă această lume imperfectă şi să construiască alta mai bună. Căruţa muzicală, povesteşte, pe lângă multe alte întâmplări imaginare şi fascinante, înscenarea morţii căruţaşului care îşi construise la Viena, vehicolul cupricina. Luarea extincţiei în răspăr, ne conduce spre povestirea Gloria. Aici se reiterează condiţia efemeră a existenţei umane. Simbolismul puternic mă duce cu gândul la proza Piatra de eol are dă titlul volumului şi astfel avem o încheiere rotundă.  Eroul povestirii vrea să cucerească eternitatea şi urcă succesiv, cu mari efortui, cei trei munţi din zare. Dincolo de ei nu urmează gloria ci numai deşertul.
 După aceste exemplificări, putem trage câteva concluzii generale asupra prozei lui Daniel Corbu.Referirea la ritmurile de blue-jezz ale prozelor ţine de o stare de „inimă albastră” transmisă cititorilor. Avangardismul lui Daniel Corbu, care se contaminează de această stare deconcertantă, ţine de atitudinea antimodelelor menţionată în decursul analizei şi de abolirea conformismelor.Recuzita postmodernistă (despre care autorul a scris mai multe cărţi) este uzitată în numeroase aspecte. Textualismul este unul dintre ele. Luarea în răspăr a legendelor şi aspiraţiilor umane constituie tema principală a majorităţii textelor. În povestirea Povesteşte, povesteşte ceva! avem deliteraturizarea. Devalorizarea literaturii apare aici sub aspectul că scriitorul, invitat să afirme ceva despre literatură, nu găseşte nici un cuvânt de spus. Cinematografismul, teoretizat de autor într-o carte dedicată postmodernismului românesc se regăseşte în toate povestirile.
 Fantezia flamboiardă este contagioasă.
 Umorul dezinvolt constituie sarea şi piperul povestirilor.
Prin această carte, Daniel Corbu relevă o nouă faţetă a scrisului său, aceea de prozator. Cartea se citeşte dintr-o răsuflare. 


Lucian GRUIA