duminică, 7 iunie 2015

Cristian Simionescu sau peripeţiile unui maratonist în noaptea bufonă



  Cu o înfăţisare de lord englez (perciuni bogaţi, trapezoidali, zîmbet discret, gestică reţinută dar multă nelinişte a căutării în ochii albaştri), Cristian Simionescu face parte dintre poeţii asceţi, legaţi de magicul tour d'ivoire, sau dintre ciudaţii arpentori ai lui Kafka. Ca şi alţi multi idealişti, singuraticul cavaler al unui orăşel moldav - Bîrladul - şi-a construit o piramidă de cuvinte, în care ni-i dat să descoperim unul dintre cele mai originale şi mai spectaculoase universuri lirice ale ultimelor decenii. Retras ("dar nu retractil, retractibilitatea îmi pare o boală", spune poetul), refuzînd spectacolul de poeta vates în social, de dare în stambă, practicat de atiţia amatori de glorie uşoară, Cristian Simionescu şi-a protejat poezia. Acribios şi exigent peste măsură, el a publicat în cei treizeci şi şase de ani cîţi au trecut de la debut doar cinci cărţi, cinci mari construcţii lirice, fiecare dintre ele referenţială, autarhică: Tabu (1970), Vicleniile oceanului (1980), Maratonul (1985), Insula (1988) şi Ţinutul bufonilor (2001).
   Trebuie s-o spunem de la început, fără ezitări şi echivocuri: Cristian Simionescu este unul din marii şi autenticii poeti care traiesc azi in Romania, de uimitoare forţă ideatică, largă respiraţie şi un maestru desăvîrşit al poemului lung. acestea nu sunt vorbe goale, ele vin de la un cititor înrăit şi cu " stagiu", îndelung degustător al poeziei lumii. Universul liric al lui Cristian Simionescu, baroc, fastuos, grefat de obsesiile cele mai profunde, aparent monoton (cît de uşor se poate însela cititorul grăbit !) are un viguros fundament ontologic şi o solida încărcătură metafizică. Dacă poeme precum Maratonul, Insula sau Interviul ar fi fost scrise într-o limbă de circulaţie şi ar fi avut cuvenita răspindire, ar fi fost la fel de cunoscute ca şi No Mans Land de T.E.Elliot sau Cantos-urile lui Ezra Pound.
   Pentru Cristian Simionescu poezia nu e o simplă confesiune, e mult mai mult. Aventura sa lirică seamănă într-o oarecare măsură cu spectaculoasele călătorii ale lui Swift, invocat adesea de autor, mai ales în Tinutul bufonilor, de aceea fiecare carte e o epopee thanatica cuprinzînd în sine respiraţiile cunoscutului "vanitum vanitatis", dar şi o exorcizare a neantului. Cititorul atent va observa, în fiecare construcţie lirică a lui Cristian Simionescu, tendinţa spre cuprinderea Totului, de la abisurile fiinţei la întimplările funambuleşti. Autorul e pe rînd sau deodata Arhitectul, Candidul, Bufonul dar şi Arlechinul, Mimul, Blasfemul. Să-l ascultăm: "Cîteodată-i de ajuns un singur pas şi ziua se poate rupe precum o cîrpă"; sau: "La baia publica straiele umblă singure, agonizînd; "[...]trăind în compensaţie o viaţă împrejmuită de întrebări. E noaptea bufonica". Sau: "În gura bufonului o vorbă înghite o altă vorbă. Laba leului pe inima noastră de inocenţă barbară. Trebuie să fim fericiţi şi fără de fericire. Da de unde! Paştişaţi viaţa altora, voi, unicate vanitoase! Stăpînirea de sine e felia mea de pîine cu unt". Şi: "Sufletul de gaz al ateului ia foc între păsări împăiate/ o raniţă poartă răni în forma de cruce" ; "sora mea a născut un copil gata îmbrăcat" ; "vîslim cu sufletul într-o pungă/ spre o insula fara durere".
  Făceam cu cîţiva ani în urmă o afirmaţie, pe care n-o retractăm sub nici un chip, aceea că poetul este un maestru al poemului lung, adica un maestru al sintaxei, al respiraţiei lirice, al volutelor, modulatiilor şi al nepicotitului pe pagini, daca luăm in seamă acuzatia adusa lui Homer. Virtuozitatea, iată un cuvînt care nu trebuie ocolit în cazul lui Cristian Simionescu ! Astfel, un tînăr poet poate citi la nesfîrşit Fiziologia poemului de Poe, dar cred ca i-ar folosi şi mai mult citirile şi recitirile poemelor lungi ale acestui constructor, unde, pe lîngă lecţia lucidităţii şi a ingineriei poemului, poate admira tensiunea estetica ce uneşte fragmentele, pentru că şi în Maratonul, Ţinutul bufonilor sau în Insula, fragmentu-i stăpîn. Şi, precum Forster altădată, va ajunge la concluzia că povestea este timbra oricărui gen literar. Sau, admirînd dinamica unui discurs liric susţinut de ironie, umor şi cinism programatic va ajunge poate la concluzia lui Laurentiu Ulici, căruia îi dăm în totalitate dreptate, că obscuritatea e la el nu atît un efect semantic-gramatical cît un principiu poetic, nu o impresie de lectură ci expresie însăşi a poeticităţii, lichidul amniotic al semnificaţiei care va creşte în discurs".
  În fond, Cristian Simionescu este autorul unor istorii sufleteşti bizare cu înfătişare lirică de o construcţie solidă, dantescă am spune (Maratonul e un singur poem în şapte "cărţi" şi cinci "coduri"), care ştie să demonstreze de fiecare dată: comicul este fundătura tragicului. De aceea, asumarea ţinutului bufonic înseamnă pentru el asumarea comediei lumii, o comedie consumată în carne, în viscere, în toata materia perisabila. În poezia sa putem întilni apocalipsa personală a fiecăruia dintre noi, fiinţe predispuse neantului şi destrămării. Prin urmare, vizionarismul despre care se vorbeşte în cazul poeziei sale are la bază organizarea unor obsesii insolite, de multe ori ancestrale.
  Poem blestemat, apostol al poeziei sans fin, evaluator al aristocraţiei oceanului şi martor neviclenit al nopţilor bufone, căutător neostenit al codului deschizător de magii, nedesconspirînd totuşi pîrghiile idealizării şi exerciţiile din laboratorul său alchimic, Cristian Simionescu este unul din profeţii timpurilor moderne. El este maratonistul. Ca în cazul marilor poeti, alte secrete nu le vom şti niciodată. Să-l lăsăm pe poet să încheie acest excurs portretizator al nostru: "Ah, belferi cît vă chinuiţi voi / să găsiti porţile şi usile. Eu dau o coajă de pîine / unui nebun. Eu mîngîi la abator caţele de lovit în moalele capului. De asta am sub pernă un Swift, / de citit dimineaţa şi seara."

 Daniel Corbu

Dacia Literară, Nr.3, 2010